Interviu realizat de Sorina Goia pentru Radio România Cultural (4 noiembrie 2011)
Traducerea: Costin Moisil
Partea I: Vechea şi noua notaţie a muzicii bizantine. Reforma celor Trei Dascăli
Sorina Goia: Maestre Arvanitis, vă propun să ne întoarcem în timp: când aţi început să studiaţi muzica bizantină?
Ioannis Arvanitis: La vârsta de 14 ani.
S.G.: Aţi avut un motiv special?
I.A.: Nu chiar special. Profesorul nostru de muzică din clasa a şaptea (totodată profesor de cântare bizantină) a văzut cum câţiva dintre noi eram buni şi a spus: „Puteţi să învăţaţi muzică bizantină la şcoala Mitropoliei din Halkida (insula Evia). E gratis, trebuie să plătiţi doar cărţile şi o mică taxă de înscriere.” Asta a fost tot! Nu ştiam nici măcar termenul muzică bizantină şi am zis: „Ce e asta?” „Să învăţaţi să cântaţi la biserică.” Ne-am zis: „Ei bine, ce-o fi atât de nemaipomenit?” Nici nu mă gândeam că există şi o notaţie sau ceva de genul acesta. Profesorul ne-a spus că există şi o scriere şi că poţi cânta după cărţi. Aşadar, am mers acolo şi am început să învăţ muzica bizantină în clasa a opta.
S.G.: Era ceva deosebit care vă plăcea la această muzică?
I.A.: Da, şi am ajuns să fac o pasiune pentru ea.
S.G.: Notaţia vi s-a părut exotică la acea vârstă?
I.A.: Nu-mi amintesc exact. Era poate exotică, dar era ceva nou, foarte interesant. Cunoscusem muzica bisericească în chip practic, cu profesorul meu din şcoala primară. Însă fără notaţie, fără să învăţ ceva sistematic. Pur şi simplu mergeam la biserică şi cântam împreună cu el — „cântam” este mult spus! — nimic mai mult. În clasa a şasea am început să învăţ notaţia muzicală apuseană. Îmi plăcea ideea că muzica se poate scrie şi deseori încercam să notez cântece pe care le auzeam la radio. Notaţia aceasta nouă era pentru mine ceva nou şi incitant. Am încercat să o învăţ foarte rapid, aşa încât să pot citi bine înainte de a mi se preda ceva. Învăţam de unul singur.
S.G.: Învăţaţi notaţia modernă a muzicii bizantine.
I.A.: Da, atunci învăţam notaţia modernă. Mai târziu am făcut cunoştinţă cu cea veche.
S.G.: Aţi afirmat că vreţi să vă întoarceţi la manuscrisul medieval. Consideraţi că transcrierile făcute de cei Trei Părinţi ai Bisericii nu sunt atât de exacte în ce priveşte vechile manuscrise?
I.A.: Da.
S.G.: Transcrierile respective nu respectă originalul în întregime sau nu pot să-l respecte în întregime? Nu cumva noua notaţie nu poate îngloba exact tot ceea ce ar intenţiona să ne transmită vechiul manuscris?
I.A.: Noua notaţie a celor Trei Dascăli, cum li se spune, care au făcut reforma din 1814 (momentul de când avem noua notaţie) este continuarea celei vechi. Mai simplă în ceea ce priveşte regulile, aşa că e uşor…
S.G.: … de predat şi de învăţat.
I.A.: Da, şi mai precisă în notarea muzicii. Vechea notaţie, cea de dinaintea celor Trei Dascăli, din secolele premergătoare lor [sec. XVII-XVIII, n. trad.] fusese mai mult sau mai puţin stenografică: vedeai două-trei semne şi aveai o frază întreagă ca muzică. Am spus „mai mult sau mai puţin” pentru că acest fapt nu este valabil pentru orice tip de cântare bizantină. De pildă, în cazul irmoaselor, citirea notaţiei este simplă şi, putem spune, stenografică în cel mai scăzut grad. Pentru alte cântări, cum ar fi heruvicele sau cântările largi, notaţia era într-adevăr stenografică la acea vreme. Se pare că cei Trei Dascăli aveau în minte ideea că vechea notaţie era în cele mai multe cazuri stenografică (mai mult sau mai puţin).
S.G.: Acea notaţie lăsa prea multă libertate?
I.A.: Poate.
S.G.: Lăsa prea mult loc pentru interpretare?
I.A.: Poate că ar trebui să explic ceva şi anume că ritmul şi durata semnelor şi a silabelor, în acea vreme, nu erau atât de evidente. În unele cântări trebuia să acordăm fiecărui semn, să zicem, doi timpi muzicali. Alte semne, care erau scrise în cerneală roşie, puteau da unele indicaţii cu privire la ce se ornamenta, ce se adăuga în cadrul acestor doi timpi. Însă din transcrierile celor Trei Dascăli şi din tradiţia orală vedem că acest lucru nu era fix — era o idee generală. De exemplu, văd un petasti, un semn care înseamnă urcare (pentru că semnele notaţiei bizantine nu specifică notele însele ci intervalele care trebuie urcate sau coborâte). Petasti are ideea generală că urcăm, să zicem, de la do la re şi pe acest re, care are o durată de doi timpi, putem urca încă un pic într-un fel sau altul, până la mi sau la fa, şi apoi să ne întoarcem. Acest lucru nu era în întregime precizat.
Însă problema principală era chiar durata semnelor, nu întotdeauna bine precizată. E o întreagă poveste, în aceeaşi cântare puteai găsi petasti care dura doi timpi, petasti care dura un timp, sau alte semne ca oxia sau oligon ce durau doi timpi, un timp, câteodată şi jumătate de timp, sau uneori — depinzând de formulă ori de fraza muzicală — mai mulţi timpi. Toate acestea erau deprinse în procesul de învăţare. Desigur, erau lucruri care nu se puteau nota cu acurateţe, de pildă ceva nou. Dacă doreau să noteze ceva care includea formule (căci utilizăm foarte des fraze melodice stereotipe) care nu era…
S.G. …în tradiţie…
I.A.: … în tradiţie, exista această dificultate, anume că trebuia să inventeze o manieră de a scrie…
S.G.: … o formulă…
I.A.: … da, şi de a fi clar pentru public sau pentru colegi; iar acest lucru nu se întâmpla mereu. În concluzie, vechea notaţie din perioada dinaintea celor Trei Dascăli avea diverse maniere de interpretare, dar marea problemă era durata semnelor.
S.G.: Noua sistimă apărută la începutul secolului al XIX-lea a însemnat o adevărată revoluţie în Biserică în materie de notaţie. Însă a adus ceva foarte bun, un sistem de reguli care a făcut totul foarte clar. Era nevoie de acest sistem de reguli. Am dobândit un sistem de reguli, însă ce s-a pierdut? Fiindcă astăzi mergeţi înapoi către perioada medievală în ideea că ceva s-a rătăcit…
I.A.: Încercarea mea de a merge către vechea notaţie nu e legată atât de faptul că s-ar fi pierdut ceva. Poate că nu ştim exact ce era acolo şi ce s-a pierdut. Sigur, au fost reacţii împotriva noii sistime, în sensul că s-a pierdut ceva, anume ornamentele. Acestea nu au fost descrise clar în noua notaţie. Sau cei Trei Dascăli le-au lăsat în grija predării din acea vreme; ştiţi că notaţia se schimbă, muzica rămânând neschimbată. Aşadar, pe vremea celor Trei Dascăli, erau psalţi, cântăreţi, care cunoşteau vechea notaţie şi care au continuat cu cea nouă. Ei aveau impregnată tradiţia acestor ornamente şi a restului. Nu îşi imaginau, probabil, că peste 50 sau 100 de ani, ceva se va fi pierdut. Într-adevăr, ceva s-a pierdut, în principal prin intermediul Şcolii din Atena, a Conservatorului din Atena. Cântăreţii tradiţionali ar fi cântat ornamente, iar cei de la Conservator ziceau: „Nu vedem ornamentul scris aici, e greşit cum cântaţi”. Aşadar, a fost ceva ce s-a pierdut, cel puţin pentru unii. Dar şi celor care ştiau să facă ornamentele — sau cel puţin avuseseră tradiţia — nu le era clar, nu putea să descrie ce făceau. Ei cântau bine şi cu ornamente şi cu toate însuşirile artistice ale cântului, dar nu puteau să explice elevilor. Iar dacă ucenicul ar fi întrebat: „Domnule profesor, de ce e asta aşa?”, răspunsul ar fi fost: „Nu! Auzi, ascultă, şi cântă!”. Aceasta era regula.
S.G.: Maestre Arvanitis, aş vrea foarte mult să ştiu dacă au existat locuri, poate foarte retrase, îndepărtate, unde noile reguli nu s-au aplicat, unde s-a continuat să se cânte după regulile vechi, după vechea notaţie.
I.A.: Da, aceasta nu o ştim în detaliu…
S.G.: Acest fapt ar fi făcut să se păstreze, nu-i aşa, ceva din vechea atmosferă?
I.A.: Ştim că s-a întâmplat aşa chiar la Patriarhie. Şi cu alţi cântăreţi din Constantinopol. Însuşi protopsaltul de la Patriarhie, Constantin Protopsaltul, a reacţionat împotriva noii notaţii. Şi alţii au reacţionat. Fiindcă erau obişnuiţi într-un fel şi, aşa cum se întâmplă şi astăzi, cântăreţii nu vor să fie deranjaţi, nu sunt mereu dornici să înveţe ceva nou. Protopsaltul de atunci s-a împotrivit şi a continuat să cânte după vechea notaţie. Iar cântăreţul din strana stângă, Ioan, deşi era ucenicul lui Constantin şi cunoştea vechea notaţie, a cântat de-acum după noua notaţie. Aşa că am avut în uz ambele notaţii la Patriarhie în aceeaşi perioadă. Şi se pare că şi alţii au ştiut câte ceva din vechea notaţie în deceniile următoare, însă destul de repede cunoaşterea acesteia s-a stins. Probabil că Nikolaos Lampadarios, profesorul lui Iakovos Nafpliotis (protopsalt la Patriarhie după începutul secolului XX) a fost probabil ultimul care a cunoscut şi a folosit în cântare vechea notaţie. Nimeni nu a mai predat această veche notaţie şi nu ştim dacă psalţii care ştiau ceva despre ea ar fi putut şi explica. Sunt istorioare cum că ei nu puteau explica. Sau că spuneau, ca Petros Agiotafitis (un alt cântăreţ care cunoştea vechea notaţie) care, atunci când protopsaltul Patriarhiei, Violakis, a venit la el şi i-a cerut „Explică-mi”, a răspuns: „Acum totul se găseşte în noua notaţie, la ce ai nevoie să o înveţi pe cea veche?”
Deci vechea scriere s-a stins. Iar mulţi cântăreţi — deşi nu pierduseră în totalitate ornamentica şi toate celelalte elemente şi din cauza, aşa cum am spus, a şcolii ateniane — aveau senzaţia că ceva se pierduse şi că trebuie recuperat. Această recuperare a fost, în principal, iniţiativa profesorului meu, Simon Karas, care a încercat să afle ce se întâmplă. El a acceptat faptul că în cântarea tradiţională există ornamentaţie. Şi fiindcă nu a primit explicaţii de la cei care cântau după noua notaţie, a încercat să meargă înapoi la vechea notaţie…
S.G.: … la surse…
I.A.: … la sursă, şi a combinat tradiţia cu ce a găsit la surse, în vechea notaţie.