Interviu realizat de Sorina Goia pentru Radio România Cultural (4 noiembrie 2011)
Traducerea: Costin Moisil
Partea a II-a: Contribuţia lui Simon Karas
Sorina Goia: Aşadar, ce a descoperit Simon Karas? Dumneavoastră ce aţi descoperit?
Ioannis Arvanitis: În ce priveşte interpretarea muzicii, ornamentaţia etc., Karas a văzut că, de pildă, pentru o formulă ale cărei note sunt aşa:
Kyrie (click pentru a auzi exemplul muzical)
cei din Școala din Atena ar cânta exact notele, câteodată şi cu un stil şi timbru vocal occidental: Kyrie. Karas a observat că un cântăreţ tradiţional ar fi cântat Kyrie (cu mai multe note) sau Kyrie sau Kyrie — toate aceste variante fiind scrise într-un singur fel în noua notaţie. Am dat doar un exemplu. Karas a mers la vechea notaţie, mai precis la notaţia imediat dinainte de reforma celor Trei Dascăli, cei care au transcris cântări pe care le folosim şi în prezent. Aşadar, a examinat piese pe care le cântăm azi, dar scrise în vechea notaţie. Karas a văzut că, spre exemplu în cazul nostru, acelaşi schelet al formulei putea fi asociat în vechea notaţie cu trei aşa-numite semne afone diferite. Semnele afone sunt semne care nu indică o mişcare melodică, ci, posibil, ornamente sau sunt legate de o anume ortografie a notaţiei muzicale. Aşadar, fiindcă psalţii cântau în trei feluri diferite o formulă în noua notaţie şi fiindcă aceste trei feluri de a cânta corespundeau în vechea notaţie cu trei formule similare, dar într-un anume sens diferite, şi cu trei semne afone, Karas a presupus că explicaţia trebuie să fie aceasta: cele trei semne au fost reduse la unul singur în noua notaţie, dar cântăreţii au păstrat tradiţia de a cânta această formulă în trei feluri diferite.
S.G.: În virtutea exemplului pe care ni l-aţi oferit, maestre Arvanitis, e posibil ca noua notaţie să fi încercat să reducă implicarea cât se poate de subiectivă a artistului și de aici mai multe variante interpretative pentru una şi aceeaşi formulă? După cum se întâmplă şi în zilele noastre, interpretul se implică, filtrează, poate vrea să-şi etaleze capacităţile vocale. E posibil ca noua notaţie să fi încercat să stabilească o singură cale de interpretare?
I.A.: Probabil că nu putem da un răspuns sigur la această întrebare. După cum am spus, una din principalele probleme pe care au avut-o de rezolvat cei Trei Dascăli a fost imprecizia duratei semnelor. O altă problemă a fost cea a stenografiei, anume faptul că au trebuit să analizeze [să scrie de o manieră detaliată, analitică, n. trad.] formulele folosite — cele trei semne de care am vorbit, să zicem — interpretându-le ca o frază întreagă, iar această problemă a fost rezolvată. Revenind la întrebarea dumneavoastră, poate că pur şi simplu s-a dorit simplificarea notaţiei.
S.G.: Notaţia, desigur, ne oferă scheletul. Dar toate semnele care pot indica ornamentaţia determină totodată stilul. Să comparăm cu muzica apuseană, unde cineva poate cânta după o partitură, dar felul în care o face îl aduce mai aproape de stil (de ceea ce considerăm veridicitate) sau îl îndepărtează. Trecând la muzica bizantină, când un cântăreţ foarte bun e tentat să-şi etaleze capacităţile, nimeni nu îi va spune (sau nu foarte multă lume îi va spune): „Greşeşti atunci când aici cânţi nota asta! Nu intonezi la fel!” Există posibilitatea ca un psalt să introducă un element nou în ornament, prin simpla interpretare. Multă lume, poate şi mulţi specialişti, o să gândească: „E foarte bun, cântă în stil.” Cum se poate, atunci, defini stilul?
I.A.: Nu avem înregistrări din acea perioadă. Putem să presupunem sau poate ştim că exista ornamentaţie înainte de cei Trei Dascăli, dar nu ştim exact în ce măsură. E un lucru obișnuit ca interpreţii să adauge câte ceva, ornamente pe care poate nu le-au auzit de la nimeni altcineva. De exemplu, în fraza despre care am vorbit, cineva ar putea cânta aşa Kyrie. Sunt şase-şapte feluri de a cânta această formulă…
S.G.: … și nu sunt greşite, e aceeaşi melodie…
I.A.: Da, însă ceea ce vreau să spun e că poate două sau trei dintre ele se cântau înainte de cei Trei Dascăli. Alte două sau trei au fost adăugate după această dată. Desigur, în ideea că putem pune ornamente, o notaţie simplă este preferabilă, fiindcă lasă o oarecare libertate. Aşadar, cred că existau ornamente scrise în vechea notaţie, dar foarte probabil altele au fost adăugate de către cântăreţi mai târziu. Noi uneori încercăm să includem în istoria semnelor din vechea notaţie tot ce a fost adăugat ulterior. Poate că nu avem dreptul să facem asta. Am ajuns la concluzia aceasta şi le spun elevilor mei: „Nu încercaţi să găsiţi o corespondenţă între toate ornamentele pe care le cântăm azi şi un semn din vechea notaţie. Aşa ceva nu se poate. Uneori e vorba pur şi simplu de muzică, cântăreţul ornamentează muzica, chiar şi fără notaţie.”
S.G.: Fiindcă muzica este ceva viu.
I.A.: Desigur.
S.G.: Firește, avem semnele în carte, dar muzica devine vie când cineva deschide cartea şi începe să cânte. Iar cântăreţul va fi implicat în muzica din carte. Iar dacă găseşte o formulă bună, o formulă potrivită pentru aceleaşi semne, care să sune și bine, aceasta va deveni încet-încet parte a ceea ce se cheamă tradiţie. E ca și când am avea straturi peste straturi de tradiţie şi implicare personală.