Interviu realizat de Sorina Goia pentru Radio România Cultural (4 noiembrie 2011)
Traducerea: Costin Moisil
Partea a III-a: Interpretarea lungă și scurtă a vechii notații
Sorina Goia: Așadar, ce încercați acum să faceți? Încercați să spuneți: „Să ne întoarcem la izvoare! Nu uitați izvoarele!?”
Ioannis Arvanitis: Una din rațiunile pentru care am studiat vechea notație este problema ornamentației, de care am vorbit. Am ajuns la concluzia că, așa cum am spus, nu putem include orice variantă de ornamentație în istoria unui semn. Dar celălalt motiv important este faptul că, potrivit transcrierilor celor Trei Dascăli, vechile cântări par să fi fost foarte lungi.
S.G.: Era o problemă de diplomație?
I.A.: Diplomație?
S.G.: Da, de diplomație. Au intenționat cei Trei Dascăli, când au făcut traducerea, să prezinte o muzică veche ceva mai lungă? Au făcut-o dinadins?
I.A.: Această muzică era lungă dinainte de cei Trei Dascăli, de cel puțin un secol sau două înainte de cei Trei Dascăli. Acesta este un fapt, poate fi dovedit prin cercetare. Eu zic că aceasta era tradiția pe care au primit-o. (Evoluția muzicii psaltice — ca și cea a notației sale — e o poveste foarte lungă, nu o pot descrie acum.) Dar ceea ce au făcut cei Trei Dascăli nu poate fi etichetat ca fiind greșit.
S.G.: Desigur.
I.A.: Și nici nu înseamnă că ar fi avut ceva în gândul lor, că voiau să arate ceva anume. Pur și simplu primiseră tradiția de a zice vechile cântări într-o formă lungă și au încercat să le transcrie astfel. Dar uneori se poate vedea că au încercat ca unele lucruri să le facă mai lungi, când ar fi putut fi mai scurte.
S.G.: Vedeți, maestre, e vorba și de o problemă de marketing, cum am spune astăzi. Spuneți: „Au făcut o reformă.” De acord. Nu e însă ușor să vii cu o reformă, mai ales în biserică, nu-i așa? O reformă de asemenea amploare, cu o nouă notație, care s-a răspândit în întreaga lume ortodoxă surprinzător de repede, în câteva decenii. Așadar, facem o reformă, venim cu un nou sistem de note, iar muzica interpretată și cântată prin această nouă notație este mai atrăgătoare, mai vie, mai altfel decât era înainte.
I.A.: Nu, nu cred că cei Trei Dascăli au schimbat muzica.
S.G.: Nu, n-au schimbat-o, n-am spus asta.
I.A.: Reforma este rezultatul final al multor încercări de simplificare a notației. Fiindcă istoria cântatului în această formă lungă se întinde, probabil, în perioada dinaintea celor Trei Dascăli, în secolul al XVII-lea. Știm că, în această formă, cântăreții vedeau câteva semne, dar cântau fraze mai lungi. Acesta este un fapt care nu se datorează celor Trei Dascăli. Muzica aceasta exista deja. Dar ea necesita să fie predată pe cale orală. Elevii nu aveau altă cale de a învăța să cânte decât să fie legați de un cântăreț, să meargă mereu la el și…
S.G.: … și să-l imite.
I.A.: Da, să-l imite. Nu existau alte feluri de a descrie muzica. Și acest lucru crea dificultăți pentru că nu mulți aveau timp sau bani pentru a plăti un profesor să îi învețe tot acest bogat repertoriu. A existat și o recomandare a Patriarhiei către cântăreții patriarhali: „Încercați să simplificați notația, astfel încât să nu fie nevoie de 15 ani, să zicem, pentru a deveni cântăreț, ci de mai puțin.” Și asta a făcut mai ales Ioan Trapezuntios, care a fost protopsalt în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. El a încercat să „analizeze”, cum se spune, câteva cântări vechi — câteva cântări vechi, n-a făcut acest lucru pentru toate cântările —, a compus cântări noi într-un stil mai analitic și a inclus și material nou, nu doar vechile formule tradiționale. Acest fel de scriere — atât pentru cântările vechi, scrise de el mai desfășurat, mai analitic, cât și pentru compozițiile proprii, de asemenea scrise mai analitic — a devenit model pentru elevul său, Petru Lambadarie, care se pare că a studiat în mod sistematic această notație și a făcut multe alte transcrieri din vechea notație în notația sa proprie. Când spun „notația lui Petru Lambadarie”, este vorba pur și simplu de cea veche, doar că formulele sunt scrise într-un chip mai analitic, adică cu mai multe semne intervalice. De asemenea, el a notat în manieră mai analitică unele cântări din tradiția orală de la Patriarhie și a fost în măsură — folosind această scriere analitică — să noteze și cântece laice. Așadar, maniera de scriere a lui Petru Lambadarie se înscria în cadrul general al vechii notații — adică regulile ritmice, duratele, nu erau foarte clare —, dar era atât de analitică încât se puteau scrie lucruri noi, ca acele cântece laice. Activitatea sa a fost continuată de elevul său, Petru Vizantie, protopsaltul Patriarhiei. Acesta a „tradus”, am putea zice astfel, alte cântări și a slujit drept model lui Gheorghe Cretanul. Acesta din urmă se pare că a creat un mod încă mai analitic. Nu știm exact — eu, cel puțin, n-am văzut scrieri ale lui Gheorghe Cretanul — dar se pare că el este cel care a contribuit în mod esențial la noua notație. Iar cei Trei Dascăli, unii din ei, au fost elevi ai lui Gheorghe Cretanul. Prin urmare, o întreagă serie, cel puțin în secolul al XVIII-lea…
S.G.: Spuneți că rădăcinile merg înapoi până în secolul al XVIII-lea.
I.A.: Da.
S.G.: Toate acestea sunt încercări care, pe de o parte, urmează tradiția, iar, pe de alta, sunt inovații pentru acel secol.
I.A.: …încercări de simplificare a notației. A fost un demers de cel puțin un secol și au existat și unele încercări chiar în secolul al XVII-lea, datorate lui Balasie Preotul etc. și lui Petru Berechet. Petru Berechet nu este considerat un reformator al notației sau o persoană care ar fi scris într-o formă analitică. Însă dacă cineva îi examinează scrierile va vedea că, uneori, acesta scrie analitic. Toate acestea s-au constituit într-o bază, pentru cântăreții din secolul al XVIII-lea, de a continua — sau poate de a începe într-un mod sistematic — simplificarea notației, care era o necesitate. Nu doar pentru a compune lucruri noi și de a le nota, ci pentru a învăța cântările vechi.
S.G.: Încercați acum să închideți cercul? La începutul secolului XXI, vreți să vă întoarceți în perioada medievală și să descoperiți poate ceva ce a fost uitat — nu spun că a fost pierdut…
I.A.: Principala problemă este cea pe care am amintit-o, a duratei slujbelor, pentru că nu totul putea fi atât de lung. Să zicem că mergem la o priveghere, o agrypnia. Dacă totul ar fi cântat în forma lungă, atunci ar dura două zile, nu una! (Râde.) Acesta este unul dintre motive, dar există și detalii în notația și în transcrierile celor Trei Dascăli care ridică probleme. De pildă, o aceeași formulă notată cu, să zicem, trei-patru semne este transcrisă de ei într-o formă scurtă, în una mai lungă și chiar într-o a treia și mai lungă. Uneori mă gândesc din direcția inversă: să zicem că aceasta [muzica din transcrierile celor Trei Dascăli, n. trad.] era muzica originală. Când ai trei lucruri diferite e rezonabil să le scrii în trei feluri diferite. De ce ar fi scris cântăreții din vechime toate aceste trei lucruri diferite într-un singur fel?
S.G.: De ce și-ar fi bătut capul să le scrie în trei feluri diferite?
I.A.: Ce vreau să spun este că e rezonabil ca pentru trei lucruri diferite să se inventeze trei feluri diferite de scriere. Dar nu se întâmplă așa ceva. Alternativa ar fi că originalul era simplu și a suferit elaborări din partea cântăreților ulteriori, care au condus la aceste trei interpretări ale aceluiași lucru. De pildă, cântăm Kyrie. Acesta se scrie, cel puțin din secolul al XII-lea, cu trei-patru semne. Cei Trei Dascăli l-au tradus în felul în care am cântat, dar și în felul următor: Kyrie. Cum s-a întâmplat că avem două feluri diferite de cântat, dar un singur fel de scriere? Aceasta este o întrebare. În mod normal, cineva scrie lucruri diferite în forme diferite, ca să știe ce trebuie să cânte. Convingerea mea este că modul original de citire a notației era cel simplu și că cealaltă interpretare este o elaborare. Și sunt în măsură să descriu maniera de elaborare, căci există reguli pentru ea.
S.G.: Maestre, ar trebui să fie și o legătură cu tempoul. Fiecare dintre formulele pe care încercați să le descrieți aici are nevoie de o durată fizică, de un timp necesar pentru a fi aplicată. Nu ar fi logic, așadar, să existe o legătură între tempo și formule?
I.A.: Nu tempoul este de vină… Într-adevăr, se consideră că, atunci când cântăm ceva și vrem să adăugăm ornamente, de obicei rărim spontan tempoul. Da, dar acest fapt nu poate explica toate cazurile de interpretare lungă. Am amintit că pot descrie modul în care se ajunge de la o interpretare simplă la una lungă. O primă principală metodă este de a dubla valoarea semnelor și de a adăuga ornamente. Apoi, de a înmulți durata cu patru sau chiar cu opt. Înmulțind cu opt, un semn care avea în citire simplă un timp are acum opt timpi. Sunt însă anumite transformări care nu reprezintă doar dublarea etc. și adăugarea de ornamente. Există și transformări reale, prin care, de pildă, un lucru simplu ca ta-ra devine, de exemplu, ta-ra-ra-ra. Aceasta nu poate fi descrisă simplu ca un ornament.
S.G.: Este o transformare la nivel melodic.
I.A.: E o întreagă gândire în chestiunea aceasta, în felul în care cineva ar acționa în mod voluntar ca să lungească cântarea. De exemplu, să luăm Kyrie. De acord, există forma lungă care se obține doar prin dublarea acesteia: Kyrie. (ei, sunt și niște adaosuri, dar Ky este exact, sau aproape exact, dublul precedentei). Să trecem la alta: Kyrie. Acest Ky nu reprezintă exact dublul primului sau ceva asemănător. Reprezintă o dublare, o multiplicare cu patru etc., dar cu anumite schimbări care nu înseamnă că las mai mult timp pentru un ornament…
S.G.: Toate aceste schimbări sunt notate?
I.A.: Nu. Deci, până la — să zicem — multiplicarea cu patru a duratei de bază am putea considera drept cauză tempoul. Dincolo de aceasta nu putem vorbi de tempo. E vorba de faptul că cineva s-a gândit: „Vreau să fac asta.” De obicei multiplicarea formei originale se face cu opt, cei mai mulți cred că în cântările lungi un semn durează opt timpi. Dar am descoperit că se întâmplă și multiplicare cu 16…
S.G.: De ce?
I.A.: Pentru că s-a dorit să fie chiar mai lungă, pentru anumite fraze. O formă mai lungă ca înfrumusețare — în grecește, kallopismos — pentru a fi mai frumos sau mai festiv.
S.G.: S-a împodobit muzica.
I.A.: Da, dar e vorba că a existat acest tip de multiplicare și transformare, de obicei până la nivelul de opt timpi, a formei originale — cea pe care eu o presupun că e cea originală — dar uneori se merge dincolo de asta. Și nu poate fi doar faptul că acum cânt ta-ra-ra-ra-ram și apoi cânt într-un timp dublu. E un proces care nu poate fi spontan, ci un proces care presupune o gândire asupra ce și cum trebuie făcut.
(Partea a doua) (Va urma)